La fereastra dinspre mare,
Sub al noptii cer senin,
Sta cu maica-sa de vorba
Fericitul Augustin.
In convoiul lor spre tara
Au venit de la Milan,
Poposind in vremea noptii
La al Romei vechi liman.
Jos, in tihna, lumea doarme,
Luna sus le sta zambind,
Imbracand pamant si mare
Intr-o panza de argint.
Dar trecand putina vreme
Se opresc din vorba lor,
Caci cu o tainica uimire
Le rapeste minte-n zbor.
In tacerea cea adanca
Ochii lor acum privesc,
Spre lumina vesniciei
De la Tronul cel ceresc.
Multa vreme nici o vorba
Nu rosteste gura lor,
Nemiscati raman, avandu-si
Chipul tainic, visator.
Sub ninsoarea de lumina,
Augustin si maica lui,
-In uimirea lor cea sfanta-
Par a fi niste statui.
Cand isi vin apoi in fire,
Pogorandu-si ochii grei,
Cu emotie, Monica
Zice catre fiul ei:
Augustine prea iubite,
Dumnezeu m-a prevestit
Ca, in drumul vietii mele,
Ma apropii de sfarsit.
Nu ma tulbur pentru asta,
Caci dorinta ce mi-a fost,
Am vazut-o implinita;
Traiul nu-mi mai are rost
Duhul meu va merge-n pace
Catre vesnicul lacas,
Neavand de-acuma grija
Pentru scumpul meu urmas.
Viata mea a fost legata
Numai de un dingur dor:
Sa te vad crestin pe tine,
Si crestin drept-slavitor!
Mila cea dumnezeiasca
Catre noi s-a revarsat,
Si pe mine, cea smerita
Negrait m-a mangaiat.
In pamantul tarii noastre
Nu mai calca pasul meu,
Caci asa a fost porunca
De la bunul Dumnezeu.
Mergeti numai voi cu pace
Si va las ca legamant:
"Trupul meu sa se ingroape
In acest strain pamant!"
A ramas putin pe ganduri
Dascalul bisericesc,
Cugetand la vorba maicii
Cea cu ton proorocesc.
Intr-o clipa tot trecutul
Imbunatatit al ei,
I-a venit atunci prin minte,
Cu lucire de scantei.
Cumpanindu-i profetia
Cu preavrednicul ei trai,
El vazu atunci cu duhul
Fericirea ei din rai.
Si de-atuncea inainte
Cunoscut-a pe deplin:
Ca-i feciorul unei Sfinte
Fericitul Augustin.
